lăsat să atârne la micul dejun al unui amurg bandajat până la gât

de brațele prietenoase

ale frânghiei

 

să muști și din mușcătura ta să nu se îmbolnăvească nimeni

de o resemnare jilavă unde

nici măcar promisiunile unui viitor plin de dinți

nu se vor întoarce vreodată suficient de ascuțite

în fericirea ta

 

să muști cu lăcomie cerul din vid

până spargi sabia ridicată

în zeci de mii de cuvinte care ucid

 

să îți dai zilele în clocot pe motiv că

în carnea ta a venit încă o dată iarna să-ți testeze neputința

nici nu înseamnă nici nu vindecă prea multe

dintr-o noapte imensă

care ți se împleticește în gură

încercând să fugă în lume