de prea multe ori am deschis fereastra în inima pâinii
fără să știu exact unde merg toate privirile mele înfometate
iar când am dorit să uciddrumurile m-au adus la epuizare
și acolo am început să practic doliul
ca și cum ar fi fost doar un
poem scris în o mie de nuanțe ale negrului
când paharele și-au dat drumul cioburilor în palma mea
nu te mai puteai înțelege din cauza sângelui
eram acasă în trupul meu
în carnea mea
în inima mea nituită
și totuși nu eram niciunde
ceea ce se auzea erau doar urletele isterice
ale femeilor care veneau să rupă o floare și să o aprindă la capul meu
până când clorofila aia care curgea clocotită
m-ar fi transformat într-un gazon unde
își aduceau toate copiii
la sân