oricât aș vrea

nu însemn toată lumea cu fierul roșu

în spatele pleoapei sunt aceleași scări rulante care duc și aduc

hrana aproape de obrazul câinelui mecanic

în care ultimul copil a uitat cheia întoarsă

până a ruginit ceva acolo în sufletul lui

oricât aș vrea să deschid din urletul meu o poartă spre spitalul de nebuni

nu găsesc decât sticle îmbibate în tălpile bocancilor

care au umblat mai mult decât putea suporta pielea aia

ce ține toate oasele împreună să nu se prăbușească

peste vreunul venit să ne roage cu pumnii închiși

să-i facem din liniștea noastră o țigară

pe care să o fumeze și el undeva

ascuns