alături de o chelneriță bătrână care nu își mai alăptează de mult dumnezeii

nici măcar paharele sparte ale ultimilor clienți

mă îndeamnă să cred că încep să fiu timpul pierdut

al cuiva

în fiecare zi alerg să prind palme

să le ghicesc viitorul pentru o sticlă de vodcă ieftină

care să îmi țină loc

de pâine

apoi mă plimb fără nicio direcție

fără niciun sprijin prin toate tonurile de gri

care s-au învățat să sape gropi infernale

în obrazul meu de bărbat

iubito și sunt atât de viu astăzi încât

dacă m-ai vedea într-un selfie

nici nu m-ai recunoaște

de atâta zâmbet