mă așez lângă peretele neted al stâncii și caut imperfecțiuni anxioase

în sălbăticia pietrei

din când în când femeile nu mă mai caută cu pumnii

se sprijină de lumina ochilor mei

și vomită inimi

sau preferă să îmi lase sms-uri obscene pe sub ușă

în speranța că vreo propoziție

tot o să ajungă să mă devoreze

după limba română

 

dar sunt atât de neumblat încât

aud

cum se prăpădesc oasele

pe sub piele