printr-un discurs strabic

la capătul plin de smochine al unui dumnezeu

care s-a împărtășit

cu o casă

 

ca și cum iarba acoperă tăcerea femeii

până devine un teritoriu al nimănui pe care

nu îl călărește nimeni

nici măcar lacomul ăla sfânt

închis în fruct

până la ultima respirație