Arta care separă exercițiul de inevitabil nu posedă o anatomie a imaginației. Trupul, cu mecanica lui vie, renunță după o vreme să-și mai prelucreze experiențele obiectiv. Un motiv nud nu este obișnuit cu adevărul propriu – zis, ci cu adevărul înjumătățit și îmbogățit mai apoi cu articulații și elemente ispititoare. În lumea acestor mecanici costisitoare, devenim, aproape insesizabil, paradoxul care abordează nevăzutul, îl îmbrățișează și îi preia mecanica geometricului ca pe o formă de reproducere a insondabilului.
Scriu pentru că realizez, cu o groază profundă, cum am reușit în câțiva ani să ne preschimbăm dintr-un popor într-un produs al unuia și altuia. Scriu pentru a preîntâmpina viitoarele mele alegeri. Scriu pentru a nu sfârși captiv exact între acele contraste care reproduc la nesfârșit ambiția către obsesie. Dar rațiunile marilor noștri politicieni, odată disecate, nu posedă anatomie. E ca și cum am arunca tăieturi în nimic. Cu toate astea, plasticitatea prostiei lor o consider inevitabilă, tocmai pentru că este, a fost și va fi îndelung exersată. Dialogul cu nevăzutul nu te îmbrățișează, ci mai degrabă sapă o groapă în conștiința ta. În România mea, absolut toate culorile posedă un zel descriptiv inegalabil de a distruge, până la osatură, întregul mecanism al cererii- promisiune. Toți sunt fragmentele categorice ale lui dacă. Iar noi idioții care avem nevoie cumva să credem că, până la urmă, tot acest limbaj de lemn nu o să se preschimbe niciodată într-un cuțit de lemn, folosit la ștergerea fricii. Până la urmă, toată puterea lor suntem eu, tu, noi la un loc, cu nu în loc de gură.